luni, 12 februarie 2018

CE-AM PIERDUT ÎN FOC - MARIANA ENRIQUEZ


De ce astă carte
Când o ajuns B. într-o librărie, să cumpere un Sun Tzu pentru un prieten, o ales și astă carte pentru mine. Se pare că l-o atras textul de pe ultima copertă. Descrie o  combinație de Stephen King și Cortazar, unele dintre iubirile mele scriitoricești. Drept să zic, în prima secundă,  nu m-am prea bucurat de cadou. Am foarte multe cărți în teancul de necitite și tot pe atâtea în lista de dorințe, titluri încă neachiziționate. 
Cum aveam vro 4 cărți începute și neterminate, am plusat și cu asta. Ce mai conta încă una?


***** CE-AM PIERDUT ÎN FOC - Mariana Enriquez

Oi, cum îi cartea asta! Scriu textul pentru Zambetania în timp ce lecturez. 

Când pe un ecran se derulează imagini violente prefer să închid ochii. Atrocitățile nu dispar, dar astfel le interzic să mă bântuie. Îmi este imposibil să fac asta în cazul cărților. Oricât de oribile sunt faptele din poveste, le citesc cu ochii larg deschiși, le atașez imagini groaznice cărora le dau voie să mă sufoce. Și trebuie să recunosc: îmi plac foarte mult paginile asupra cărora tremur și abia respir, de parcă bolovani uriași îmi șed pe piept blocându-mi firescul lui acum inspir-expir.

Ce-am pierdut în foc este o culegere cu 12 povestiri. Deși are puțin peste 250 de pagini și mi-ar fi plăcut să mă bucur de lectura unei singure scrieri pe zi, nu am mai putut-o lăsa din mână. Autoarea este născută în 1973, ceea ce e grozav, multe cărți i-or mai fi pe drum. Da, am devenit fan după primele file. Îmi pare rău că nu-i o carte pe atât de grozavă și pentru prietenele mele, mi-aș fi dorit să o pot da mai departe. 
E un volum foarte greu care se citește extrem de ușor. N-aș ști să numesc un alt titlu care să adune mai multe imagini terifiante la un loc, poate la Ryu Murakami să se mai fi strâns într-o filă atât de multă brutalitate.  Deși în fragmentele de cronici care sunt citate pe cele două coperte interioare se tot repetă termenii: ficțiune, fantastic, straniu, realism magic, eu am citit cartea asta ca pe memoriile unui jurnalist, ceea ce Mariana Enriquez și este. 

De regulă, la o carte, pe lângă subiect,  mă captivează tehnica scriiturii: cum sunt așezate cuvintele, cum sunt gândite subcapitolele, cum crește suspansul,  de astă dată am citit hipnotizată tot făr să pot fi atentă la altceva decât poveste. N-aș ști o singură frază s-o reproduc, toate cuvintele s-au transformat instant în imagini brute și brutale și s-au evaporat pentru totdeauna astfel. Dar aș povesti toate întâmplările, chiar pe cele pe care nu le-am înțeles, sunt și de astea, la capătul cărora ajungeam cu întrebarea: ce-o fi vrut să exprime poetul?! 

Primul titlu este Copilul jegos. Ceea ce se întâmplă în realitate, decapitarea unui copil al străzii, dublat de ceea ce își imaginează personajul, o femeie care s-a intersectat de câteva ori cu băiețelul de 5 ani, asigură o poveste extrem de violentă, dar complet digerabilă. Există un echilibru perfect între atrocitățile descrise cu subiect și predicat și multe imagini neutre, chiar pozitive. Este ceea ce m-a atras: o scriitură opusă celei practicate de Alice Munro, creatoarea mea preferată de  povestiri pe câteva zeci de pagini, mult mai puternice în fapte și cuvinte, mai spectaculoase, dar cu un curs lent, cu multe detalii care umplu povestea și care ar putea lipsi cu desăvârșire făr ca intensitatea acțiunii să aibă de suferit.

N-aș ști să spun care dintre povestiri fu mai grozavă. Da, unele dintre ele, cele pe care nu le-am priceput,  aș zice că-s mai slabe, făr să am și dreptate desigur. În toate există femei abuzate, altare închinate zeilor și ofrande, violență,  droguri, violență,  autoritate coruptă, violență, copii exploatați, violență, violență. Argentina anilor despre care se povestește este terifiantă. 

Mi-i greu să aleg un fragment spre citare, care să nu șocheze, dar care să dovedească ce faină scriitură ascunde carte asta. Redau câteva rânduri dintr-una dintre povestirile mele favorite, se numește Curtea interioară a vecinului.

Când l-a văzut, tocmai luase o pauză între o pagină xeroxată și alta și întindea rufele pe sfoara de pe terasă. Eli dormea la soare; Paula era mulțumită că pisica nu părea deloc interesată de ideea de a umbla pe acoperișurile din cartier. S-a uitat în curtea interioară a vecinului, la cele cinci sau șase dale roșii, uzate, ca de casă colonială, căutându-l pe motanul cenușiu pe care nu-l mai văzuse de-atunci. O fi murit? Nici nu l-a auzit mieunând. Vecinul de alături era un bărbat care părea să trăiască singur, purta ochelari, trăia după niște orare ciudate, absolut imprevizibile și o saluta de fiecare dată, deși fără căldură. Nu a văzut nici urmă de motan, și totuși, când se întorcea la rufele ude, a observat cu coada ochiului o mișcare în curtea interioară. Nu era motanul: era un picior. Un picior de copil, gol, cu un lanț legat de gleznă. Paula a tras aer adânc în piept și s-a întins peste marginea terasei, gata să cadă. Era un picior, fără îndoială, iar acum putea să vadă și o parte a trunchiului și să fie sigură că era vorba de un copil, nu despre o persoană adultă; un băiat foarte slab și complet gol; îi vedea organele genitale. Avea pielea extrem de murdară, cenușie de la jeg. Paula nu știa dacă să-i strige ceva, sau să coboare imediat, ori să sune la poliție... Niciodată până atunci nu mai văzuse lanțul în curtea interioară – dar nici nu trăgea cu ochiul în fiecare zi – și nici nu-l auzise vreodată pe copil cât stătea pe terasă.

Despre steluțe
Ca de fiecare dată, în momentul jurizării, nu respect propriile criterii propuse. Poate că nu voi reciti Ce-am pierdut în foc, prea curând sigur nu, dar pentru că am citit fiecare text în parte cu noduri în gât și lacrimi în ochi, pentru că deja am mutat pe lista de dorințe și celelalte volume semnate Mariana Enriquez, pentru că încă o dată s-a dovedit că a mea credință conform căreia textele scurte nu pot emoționa este doar o prejudecată nefondată, pentru toate acestea pariez pe toate cele 5 steluțe. 

- Oi, B., ce autor grozav ai nimerit!
- Măcar atât! După patruzeci de minute mai aveam de ales între patru, printre care și asta. O să-ți mai cumpăr la-ntâmplare!
- Musai*!

* Musai se numește colecția în care volumul a apărut și care urmărește publicarea unora dintre cele mai bune cărți apărute în întreaga lume în ultimii ani. 

  • Ce-am pierdut în foc / Mariana Enriquez, traducere din limba spaniolă Marin Mălaicu-Hondrari, editura Art 2017, 259 pagini.  


Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele de n-aș fi atât de subiectivă:
*             cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**           volume cărora le-am citit toate paginile,  dar care nu mi-au  născut  niciun  zâmbet  or  emoție;  finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***          cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****         scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
*****      cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare,  care mă bântuie;  lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

________________
În 2018 am mai citit:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu