marți, 23 ianuarie 2018

ADOLF H.: DOUĂ VIEȚI - ERIC-EMMANUEL SCHMITT



De ce astă carte
Mai aveam două ore de risipit,  pân la o întâlnire reprogramată, într-un început de decembrie trecut. Drept care am intrat în prima librărie ce mi-o ieșit în cale. Din fericire o Cărturărești în care puteam rămâne cinci ceasuri. Mi-am ales trei volume, oarecum la întâmplare, pentru cumpărat din raftul cu reduceri și,  pe când stăteam la casă,  am observat coperta aceasta. Ia, Mărie, du cărțile înapoi, ăsta-i cel mai potrivit cadou pentru Crisa! Ceea ce am și executat corespunzător.

Îl iubesc pe Eric-Emmanuel Schmitt, dar nu-mi amintesc de când nu am mai citit o cartea a sa,  la finalul căreia să rostesc: Asta-i scriitura de-o ador! Am presimțit că romanul acesta este dintre cele grozave doar privind numărul de pagini. Deși reușește povestiri spectaculoase pe câteva file, într-o sută de pagini nu încheagă un roman captivant. Cel puțin pentru mine, nu! Apoi, mai era și Hitler în temă or asta n-avea cum să dea greș. 

N-am avut ocazia să dăruiesc personal cartea pe 31 decembrie, nici nu m-am mai străduit dară s-o termin în 2017. Între timp,  prietena mea deja a primit-o de la alt expeditor, deci eu îs în căutare de nou destinatar. 


***** ADOLF H.: DOUĂ VIEȚI 
Am început cartea într-o noapte pe la patru, atunci când știam că odată trezită, oricâte spirite ale somnului voi implora, tot nu voi mai adormi. Am citit ultimele pagini, Postfața,  scrise de Schmitt pe baza notelor din jurnalul perioadei în care a lucrat la carte, toamna 2000 - vara 2001. Am aflat cam tot despre poveste și am regretat.  Unele dintre sfârșituri ar fi fost grozav să le descopăr în timpul lecturării romanului. Sunt câteva pagini de mărturisiri uluitoare privind chinul care a pornit în autor pe măsură ce a scris romanul. Tre să fie fascinant să te prindă captiv propria imaginație, să te doară povestea care se naște din tine, să te domine personajele, să te țină prizonier până singura soluție a eliberării este uciderea acestora.

Este o carte captivantă,  emoționantă.  Nu pe măsura emoțiilor din alte romane schmittiene, dar compensează c-o istorie a detaliilor, multe dintre ele reale, absolut fascinantă. 


Cum s-ar fi petrecut istoria lumii dacă Adolf Hitler nu ar fi fost respins la 19 ani, pentru a doua oară,  la cursurile Academiei de Arte Frumoase din Viena?

De e să-mi dau cu părerea privind istoria aceasta factuală, aș spune că nazismul tot ar fi existat și făr de Adolf Hitler. Perioada cea cumplită n-a fost cauzată și asigurată de un singur om. 

  • Experiența Hitler a fost posibilă ca un rezultat al conștienței de grup - parcă asta explica Dumnezeu în Conversațiile cu Walsch.  
Răspunsul lui Schmitt la aceeași întrebare este o poveste în care există Adolf Hitler, criminalul ale căror fapte îngrozesc și astăzi și Adolf H., adolescentul cu aceleași date biografice până la 19 ani cu dictatorul, dar care în 1908 este admis la cursurile de pictură la care celălalt este respins.

Inițial cele două povești de viață se succed, un capitol Adolf Hitler, unul Adolf H. La un moment dat, în ultima parte, chinul de a scrie despre Hitler devine înspăimântător pentru autor și atunci abandonează destinul lui H. pân ajunge la capăt cu cel al primului personaj.  În roman ele sunt publicate consecutiv pân la final. Este un moment foarte emoționat în Postfață, ziceam file din jurnalul scrierii volumului, când după multe zile în care este absent din viața de familie, Eric-Emmanuel coboară la cină zâmbind și atunci copiii exclamă la unison:  În sfârșit l-ai omorât! A murit Adolf Hitler, uraaa!


E o carte plină. Abundă finalurile, la fiecare sfârșit de minicapitol situația se răstoarnă de abia aștepți să afli continuarea, dar pentru asta trebuie să parcurgi încă o filă din povestea celuilalt personaj. De ar fi fost două romane distincte, nu ar fi izbutit a le îmbrăca atât de bine în tensiune. Cele două personaje principale sunt complementare, făr ca unul dintre ele să fie complet bun și celălalt integral rău, nu are decât talentul urii. Dar, din acest punct de vedere, are tot talentul posibil. Cred că acesta este aspectul care m-a atras cel mai mult, Schmitt nu a portretizat un Hitler malefic, ci s-a aplecat cu empatie și compasiune, încercând să explice tot ceea ce nu poate fi lămurit. Și mi-a plăcut grozav concluzia sa: în fiecare dintre noi se duce o luptă între un Hitler și un H., doar noi decidem pe care dintre ei îl lăsăm să acționeze. 

...Un om este alcătuit din alegeri și din circumstanțe. Nimeni nu are vreo putere asupra circumstanțelor, dar fiecare dintre noi are puterea de a alege.  (pag. 434)
Poate că nu este o carte de cinci steluțe.  Pentru că este una dintre cele mai bune ale lui Eric-Emmanuel Schmitt, pentru că am bocit soarta unora dintre eroi și pentru că n-am mai putut lăsa romanul din mână pân n-am ajuns la final, asta după ce  prima parte m-a captivat foarte puțin spre deloc, am ales să-i acord patru steluțe jumate, deci cinci, chiar dacă încalc de la prima carte propriul regulament.  Adolf H. a fost citită din mai multe suflări, este făr de dorințe de recitire, dar am încă în gânduri multe dintre firele poveștilor, întorsăturile din condei și frumusețea unor personaje tragice. Sunt criteriile și steluțele mele, pot deci să le contabilicesc așa încât să iasă coronița. Adevărul este că sunt fascinată încă, am terminat cartea de vro două săptămâni, de modul în care a ales să-l creeze pe Hitler. A avut la baza lucrării sale multă cercetare și Hitler-ul final diferă foarte mult de imaginea publică de-o știm din cărțile de istorie. Nu ajunge la concluzia lui Dumnezeu din dialogul despre care am amintit deja, aceea că Hitler a mers în rai, dar Schmitt rescrie un dosar medical  pornind de la alte premise și o face cu atenție maximă la bisturiu. Rezultatul este spectaculos, deși nu cred că asta a urmărit musai.  

...prietenia presupune să ții la celălalt pentru ce are diferit de tine, nu pentru ceea ce aveți în comun. (pag. 143)
...Trecutul nu atârnă decât atât cât îl lăsăm s-o facă: reflecția și munca ne permit să-i ușurăm povara... (pag. 445) 


  • Adolf H.: Două vieți / Eric-Emmanuel Schmitt, traducere din franceză și note Doru Mareș, editura Humanitas Fiction 2017, 459 pagini.

Criteriile prin prisma cărora acord steluțele:
*             cărțile imposibil de citit, deci lecturilor abandonate;
**            volume cărora le-am citit toate paginile,  dar care nu mi-au  născut  niciun  zâmbet  or  emoție;  finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
***           cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
****         scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
*****       cărți care mi-au plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare,  care mă bântuie;  lecturi pe care abia aștept să le repornesc.


________________
În 2018 am mai citit:

2 comentarii:

  1. Azi o incep si eu :D
    Nu am citit aceasta postare pentru ca nu vreau sa stiu ceva dinainte :P O sa revin dupa ce termin, sa vad daca am avut aceleasi pareri (desi ma indoiesc :D ).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, ha! N-am scris mai nimic, de regulă încerc să nu dau prea multe detalii tocmai pentru astfel de cazuri. Da, abia aștept opinia ta!

      Ștergere