duminică, 29 ianuarie 2017

MISERY - STEPHEN KING

 Mai am două volume necitite kingciene, Bogri îmi pregătește alte câteva, dar prea curând nu mai am curajul a le înfrunta. Așa mă spovedeam într-o vineri la amiază pentru Shining și Zambetania. Ce citeam eu în seara lu' vinerea aia?! Stephen King. Dar sâmbătă,  după ce sfârșisem broșurica de vineri?! Bingo, Stephen King!
În opt zile am citit 1000 de pagini semnate Stephen King. Presupun că nu mai tre să adaug alte declarații de dragoste. Când am terminat Shining, într-o paranoia demnă de-o cauză mai bună,  mi-am jurat să nu mă mai ating de vrun rând kingcian prea curând. Bogri mi-o injectat de alde cărțile rămase necitite nu mai sunt horror până am priceput. Astfel am adăugat încă un cuvânt la dicționarul de termeni cu sensuri diferite pentru omul meu. Când se taie bucăți din trup cu ferăstrăul electric or toporul,  și se povestește asta pe îndelete, ce dans au jeturile de sânge or ce cântec scot oasele rupte, genul nu-i horror! 
Broșura Colorado Kiddupă cum am mărturisit ieri,  am sfârșit-o cu sentimentul c-am fost trasă pe sfoară de marele scriitor. Cum eram plecată la drum doar cu cele două volume, o trebuit în aste condiții să mă urnesc și cu Misery*. La cât am fost de furioasă după nefinalul din Colorado, lui Misery nu i-ar mai fi venit rândul curând. Și abia ăsta ar fi fost un năcaz ș-o mare pierdere. 

E o poveste atât de limpede că mă și mir c-o-ncăput atâta groază în ea. Un scriitor de mare succes, Paul Sheldon, are un accident și este salvat miraculos de Annie Wilkes, care nu-i doar o asistentă medicală ce nu mai profesează, dar este și unul dintre cei mai fanatici admiratori ai autorului volumelor best-seller Misery (tu ești cea mai înfocată admiratoare a mea)
... a citit toate cele opt romane ale lui de două ori cel puțin și pe cele mai îndrăgite, adică din seria Misery, de patru, cinci sau poate șase ori...
Și ce-ți poți dori de la scriitorul tău preferat când nu doar că-l întâlnești în carne și oase, fie ele și rupte, dar îți mai este și dator vândut pentru că i-ai salvat viața?!   Să rescrie sfârșitul cărții preferate, în acest caz s-o reînvie pe Misery. Așa de mult mi-o plăcut începutul acesta de poveste, încât m-am amuzat vro jumate de ceas cum aș citi eu de la domnul Stephen King nu doar finalul lipsă de la Colorado Kid dar și un alt sfârșit pentru eroul din Shining, Jack Torrence. Și așa luată cu hăhăitu m-am trezit că orice i s-ar întâmpla dramatic domnului Paul Sheldon io nu mai poci empatiza cu domnia sa. Cred că am pierdut multă emoție pornind pe drumul acesta. Dar n-o fost deloc premediat să nu-l prea sufăr pe celebrul autor încă de la prea lăudărosul: El era Paul Sheldon, care scria două genuri de romane: bune și best-seller-uri ori de la:
... Misery - mulțumesc lui Dumnezeu pentru marile hatâruri - era, în sfârșit,  moartă. Murise cu cinci pagini înainte de sfârșitul romanului Copilul lui Misery. Nici un ochi nu rămăsese neînlăcrimat când se întâmplase acel lucru, inclusiv cei ai lui Paul - doar că lacrimile care picurau pe sub ochelarii săi erau rezultatul râsului isteric...
Am citit cu mare plăcere tot ce gândea, fascinantă imaginație au scriitorii ăștia, zic de personajul Paul Sheldon, toate scenariile, toate descrierile durerii de la punctul zero la plus infinit, dar după cum am scris nu am simțit niciun gram de milă pentru teroarea născută pe îndelete de infirmiera profesionistă în ale crimelor și torturii. Mai degrabă am simțit compasiune și înțelegere pentru boala personajului negativ.  N-am avut nicio emoție pentru final, oricare ar fi fost el, eu tot eram recunoscătoare pentru că romanul acesta a ajuns la mine acum. Sigur, după ce citești o carte făr de final, precum Colorado Kid, ajungi să fii fericit cu una în care toate personajele pot fi ucise crud. Nu-i cazul lui Misery pentru un astfel de sfârșit. 

În vro 5 ore am terminat cele 300 de pagini. Atât de tare m-o prins teroarea în care supraviețuiește Paul Sheldon încât la un moment dat am citit un ceas pe un bolovan din gara Filești așa încât atunci când o venit trenul nu doar că n-am putut să mă ridic de înghețată ce eram, dar nici nu înțelegeam de ce domnul cu vestă portocalie în dungi mă deranjează de la lectură. Deh, eram singurul călător. 

Mă gândesc de două zile care dintre cele două povești, Shining sau Misery, va ședea pe un loc mai sus în topul anului. Când scriu asta știu către care înclină balanța, drept care am să-mi și notez în draft pentru ianuarie 2017. La un moment dat în Misery se povestește despre administratorul nebun care în urmă cu zece ani a dat foc hotelului Overlook, un hotel vechi, faimos. De n-aș fi citit înainte Shining habar n-aș fi avut despre ce este vorba. De aceea menționam la Colorado Kid cât de mult apreciez notele care apar pentru a lămuri multe dintre referirile pe care le face autorul și care în Misery lipsesc. 

De n-aveți naturelul simțitor și puteți citi câteva orori pe îndelete, Misery este o lectură grozavă! De-l aveți, le citiți pe diagonală și vă bucurați de restul scriiturii, de talentul în a inventa povestea din poveste, romanul din roman, de frumusețea minții umane când viața ține  de un capăt de ață și de capacitatea de a face răul cel mai Rău chiar cu zâmbetul pe buze și în deplină pace a conștiinței. 

Aseară mă uitam cu tristețe la un tânăr care urina în stația de autobuz. Eram vro zece călători care așteptam. El era într-un grup de vro cinci din cei zece. S-o așezat în fața tuturor ș-o dat drumul jetului în aplauzele fetelor și uralelor băieților din gașca sa. Noi, ăilalți, am zis și făcut nimic. Și mi-am amintit că-n gara Fetești  Filești, care-i de fapt un peron ce are pe margini patru bolovani, cândva bănci, ș-o clădire abandonată, ferecată cu zece lăcate, am văzut încercările unor tineri în ale fericirii. Caseta luminoasă, aflată la o înălțime de vro cinci metri, pe care cândva era numele localității, era acum  spartă în multe locuri. Și vedeam bolovani care uneori își atingeau ținta în urale pe care apoi le-am regăsit într-o stație de autobuz. Eu nu cred că între aceste fapte până la a zdrobi cu pietre capul unui câine ori a defeca pe fața unui coleg nesuferit îs mulți pași. Și nici pentru  răutate în alte forme nu zic că-i nevoie de vro boală cu dosar medical. Cred că de aceea m-am lipit de scriitura lui Stephen King ca eticheta de borcanu cu sfeclă de la Billa, pentru că desenează RĂUL așa cum el există și doar balonul în care trăim ne ferește de întâlnirea cu el la cel mai înalt nivel.

Dacă tot bat câmpii, mi-am mai amintit de o întâmplare ce mă bântuie de o lună. În blocul în care locuiește mama sunt multe apartamente sociale. Adică locuințe în care trăiesc copiii care îndeplinesc condițiile pentru orfelinat. Habar n-am de au părinți, de îs fugiți de acasă sau care-i motivul pentru care sunt acolo. La orice oră aș ajunge, cum îs doar două trenuri, teoretic fie ajung la șapte, fie la zece, ambele seara. De fiecare dată, mama stă la etajul unu, trebuie să trec printr-o masă compactă de adolescenți care beau, fumează și se droghează și pe treptele de la intrarea în bloc și pe casa scării pân la ușa noastră. Niciunul nu-mi face loc să trec. Mă simt ca Moise despărțind Marea Roșie. Doar că eu nu las nicio cărare liberă în urma mea. Și-n ziua aia din Ajun de Crăciun, unul dintre bravii ce era tolănit pe treptele de la etaj urlă, exact când trec pe lângă el cu cele zece papornițe, să te pregătești, Micuțule, să-mi sugi pula! Identific că Micuțul era puștiul care taman traversa în pijamale etajul, poate că avea zece ani. Ăstalaltu din urmă continua să-i povestească ăluia cu care stătea la taifas să-l vezi cum suge, i-am zis aseară c-o să moară dracu ca prostu dacă nu mai și respiră. Ca un cetățean  model ce sunt, m-am ascuns repede în spatele ușei mamei ca să pot boci în voie a furie și neputință. Nici nu mai știu ce dracu am vrut să scriu povestind asta, m-o luat iară un rău fizic amintindu-mi. Probabil că m-am gândit cum mizeria inventată de Stephen King este nimic pe lângă ceea ce hărăzește viața unora dintre nenorocoși. 

M-am resetat cu întâmplarea asta, de mi-o cherit din cap orice alt gând despre Misery. Mai las aci un fragment pe care mi l-am notat pentru frumusețea adevărului său. De aia eu mă lipesc întâi de povestea unei cărți și abia apoi de scriitura sub care defilează și niciodată nu poci invers. Paul Sheldon în toată cartea vorbește cu eul său, ăla criticu, și cu alți proprietari ai subconștienului său, dialogurile sunt savuroase oricât de multă teroare ar conține momentul când se nasc. 
Pentru că scriitori își amintesc TOTUL, Paul. În special rănile. Dezbracă un scriitor la piele, arătându-i cicatricele, și-ți va relata povestea fiecăreia. De la cele mari, te alegi cu romane, nu cu amnezie. Dacă vrei să scrii un roman, este bine să ai un pic de talent, dar cea mai importantă cerință este, de fapt, abilitatea de a-ți aminti povestea fiecărei cicatrice... 

* Misery - Stephen King, editura Nemira 2003, colecția Nautilus, traducere și prefață de Mihnea Columbeanu (iertată-mi fie observația, volumul ajuns la mine n-avu prefață!)

_____________
Anul acesta am mai citit:
1. Shining - Stephen King
2. Colorado Kid - Stephen King

2 comentarii:

  1. Gara Filesti s-a transformat in gara Fetesti la un moment dat in textul tau :) Gara Fetesti este recent renovata si eu sunt din Fetesti, din aceasta cauza am observat transformarea :P
    Carti de groaza nu mi-am propus niciodata sa citesc, cu toate astea de prea multe ori m-am trezit citind cate una. De cele mai multe ori reusesc sa nu le pun la inima, totusi de fiecare data imi bantuie visele multa vreme de la terminarea lecturii.
    La cate "cicatrici" defileaza pe sufletul tau, nu ma mir ca mereu te citesc cu mare placere :*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Corectez, n-am ajuns niciodată la Fetești, habar n-am de unde mi-o venit. Săru mâna! Și pe mine m-o bântuit astea zi și noapte până-ncoace. Dar acum m-am lecuit, ceea ce înseamnă că vor urma curând și alte lecturi din categoria asta.

      Ștergere